Descrierea experientei:

Anul trecut, în dimineața zilei de duminică, 17 februarie 2002, a început în jurul orei 7:30. Am suferit mai multe atacuri de cord (șase sau șapte separate, dar legate între ele). A urmat o cursă plină de groază spre cel mai apropiat spital, soția mea conducea. În timp ce mă pregăteau pentru operație în laboratorul de cateter, am avut un infarct mare și am murit. Echipa de cardiologi a încercat fără succes să mă resusciteze timp de 20 de minute, și au decis să ajungă la inimă pe altă cale.

În momentele acelea pluteam la vreo trei metri deasupra tuturor, și priveam totul (încăperea avea un tavan foarte înalt). Tânărul care stătea în dreptul capului meu îmi dădea palme și-mi repeta ”Chet, Chet, rămâi aici”. Eram profund tulburat de dezamăgirea pe care o vedeam. Mă îngrijora în special bărbatul de jos din dreapta mea. Arăta ca un hindus, probabil din India? Era foarte ciudat pentru mine, pentru că locuiam în vestul Montanei. Mai târziu am aflat că doctorul era, într-adevăr, de origine indiană. În orice caz îmi dădeam seama că este supărat din cauza celor ce se petreceau, și cumva știam că are nevoie de ajutor. Mă tot gândeam că trebuie să-l ajute cineva ”Vă rog, să-l ajute careva, chiar are nevoie”. Desigur, toți erau foarte ocupați, nimeni nu avea timp de el. Eu nu aveam nimic de făcut, așa că am considerat că eu sunt cel care trebuie să-i dea o mână de ajutor.

În același timp, ignoram o invitație foarte puternică de a părăsi acel loc. Știam că momentan sunt mai puternic decât invitația respectivă, și știam că pot rămâne unde sunt cât ”este nevoie”. Cu toate astea, știam că nu pot rămâne pentru totdeauna. Eram total focusat pe îngrijorarea mea pentru doctor și pe evenimentele disperate ce se petreceau sub mine.

Așa cum spuneam, accesul către inimă a fost realizat de echipa medicală prin partea stângă, era sânge peste tot și controlau cu greu hemoragia, în toată nebunia aia. Această nouă abordare era mai dificilă, după cum mi s-a spus ulterior, este o rută mult mai grea și mai lungă către inimă. *Asta a mai prelungit totul cu douăzeci de minute.* În tot acest timp, doctorul a dat de mai multe zone arteriale colabate și ar fi renunțat dacă nu aș fi vorbit cu el și nu i-aș fi spus: „Ai grijă la asta”. Îl ajutam. Eu credeam că vorbeam cu el telepatic, dar doctorul mi-a spus că eu chiar vorbeam cu el direct. Ulterior am stat de vorbă cu el și mi-a spus că nu a avut niciodată un pacient care să-i vorbească pe tot parcursul unei asemenea proceduri – lucrul acesta l-a speriat foarte tare și i-a spus soției mele și mie că nu vrea să i se mai întâmple așa ceva niciodată (nimeni nu poate explica cum de doar el mă auzea vorbind). Oricum, expresia „Ai grijă la asta” a apărut de patru ori, la fiecare dificultate pe care a întâmpinat-o. Ciudat!

Ei bine, au ajuns la inimă (totul este înregistrat pe CD) și a fost o surpriză totală că în urma intervenției m-au readus la viață, după ce fusesem mort aproximativ patruzeci de minute. Credeau că voi fi în moarte cerebrală, plin de cheaguri și cu un accident vascular cerebral. Totuși, m-am trezit într-o cameră privată din secția de terapie intensivă. Am văzut o asistentă care își completa fișele la o măsuță rabatabilă și era acolo același bărbat care mă pălmuise peste față în timpul operației. Mă simțeam slăbit, dar cumva normal.

M-am uitat la tipul ăsta (citea o revistă) și i-am spus: „Te cunosc.” Ține cont de faptul că nu mai întâlnisem pe nimeni din acest spital înainte. Imediat s-a ridicat în picioare și a zis: „S-a întors!” și și-a întins palmele spre mine spunând: „Unde ai fost?” I-am spus: „Eram deasupra ta, cam la trei metri, mă loveai destul de tare peste față și îmi spuneai să nu plec, dar eu deja plecasem.” El a spus că nu am cum să-l cunosc, pentru că nu ne-am întâlnit niciodată.

Deci ”Cum a fost acolo unde am fost?” Le spun tuturor ”Să nu vă fie teamă și să nu vă gândiți că luați o pauză după moarte”. Invitația a fost ca și cum trei sute de milioane de oameni ar fi spus deodată, un „Salut!” răsunător și surprinzător, în loc de un simplu „Bună.” Totul era foarte luminos, cu o stare de bine profundă, o senzație caldă și plăcută – ca atunci când ajungi acasă. Durerea cumplită pe care o simțisem până atunci a dispărut complet. Gândindu-mă acum, trebuie să fi părut destul de vanitos că nu am acceptat invitația de a pleca. Dar cred că am fost fidel firii mele. Adică, mereu m-am sacrificat pentru toți și pentru toate. De-a lungul vieții, în momente de mare suferință, am acționat altruist pentru binele celorlalți. Am făcut asta încă din copilărie, apoi ca tânăr în războiul din Vietnam, și mai târziu, ca adult – mereu am avut grijă de toți înaintea mea. Sunt, sincer, o persoană complet altruistă.

Unul dintre doctori mi-a spus că m-am întors ca să ajut, din nou. Altul mi-a spus că nu ar fi trebuit să mai fiu aici și că ar fi trebuit să fiu mort. El crede că revenirea mea este o greșeală, că lucrurile nu ar trebui să se desfășoare așa în univers. Alt doctor m-a întrebat de ce m-am întors, iar eu i-am răspuns: „Poate că Dumnezeu nu e încă pregătit pentru mine sau Diavolului îi e prea frică de mine.” A râs cu poftă, dar eu am fost sincer. Trăiesc acum cu un sentiment ciudat – că, după moarte, treci cumva printr-un fel de „debriefing” timp de treizeci până la treizeci și trei de ani, apoi ți se oferă o nouă șansă de a face tot ce poți într-o nouă viață fizică. Cine știe? Tot ce pot spune este că niciodată nu m-am gândit la astfel de lucruri până acum.

Ciudat este că nu m-am alăturat niciodată vreunei religii și nici nu am urmat vreuna, pentru că le văd pe toate cum au ajuns să se transforme într-o industrie comercială. Cred că pur și simplu nu mă interesează religia publică. Nu am studiat Biblia și nici alte texte religioase, așa că mă uimește gândul că nu ar trebui să-mi fie frică de moarte. De fapt, ceea ce doare este procesul de a muri, nu ceea ce urmează după. Gândește-te: să-ți ia cineva tot aerul – și să nu-ți mai dea deloc. Asta doare în nenumărate feluri și e înfricoșător, dar e doar ceva temporar. Nu am devenit un fanatic religios și nici nu mi-am schimbat viața. Sunt în continuare aceeași persoană bună care am încercat mereu să fiu. Doar că acum ofer și mai mult din mine. Principiul după care mi-am trăit toată viața a fost: „Dacă îți pasă cu adevărat de toți, tuturor le va păsa cu adevărat de tine.”

Potrivit doctorilor mei, am supraviețuit celui mai mare și mai grav atac de cord posibil. Acum am leziuni extinse ale inimii și o pierdere considerabilă a funcției cardiace. De asemenea, am stenturi montate cap la cap, suficient de lungi încât să funcționeze eficient. Cu toate acestea, arăt și mă comport normal. Până în ziua de azi, doctorii sunt complet nedumeriți de atacul de cord și de tot ce s-a întâmplat. Poate că există un motiv pentru care sunt încă aici, și pur și simplu scopul meu nu s-a împlinit încă?

Chiar înainte de atacul de cord, simțeam că mă paște o răceală ușoară, dar nu aveam niciun simptom clasic de durere. Totuși, cu doar câteva minute înainte să cad la podea, luasem trei aspirine (nu iau niciodată aspirină, pentru că nu am avut niciodată dureri de cap în viața mea). Nu pot explica de ce și nici nu știu ce m-a făcut să iau acele aspirine. Doctorii mei spun că acest singur gest mi-a salvat viața pe termen lung, pentru că mi-a subțiat sângele suficient cât să permită oxigenului să treacă prin blocajele arteriale.