Prin 1969, eram in Vietnam indeplinindu-mi datoria patriotica si invatint si pe altii cum sa si-o indeplineasca pe a lor. Eram antrenor la grupul Green Beret si-i invatam lupta corp la corp ce se face in razboiul de rezistenta. Ma gindeam in sinea mea ca aceasta lupta era ca un video sau un joc de sah care se joaca pe un ecran mare. Nici prin cap nu-mi trecea ca inamicul avea si el o personalitate, un nume, parinti, sotie, copii care aveau si ei la rindul lor teama, sperante, teluri si vise de viitor. Pur si simplu nu ma gindeam la acest lucru. Pentru mine ei erau numai niste numere. Cu cit omoram mai multi cu atit mai bine. Constiinta nu este o rasplata in armata, dar numarul mare de morti da.

Eram aspru, rau si macho. Puteam sa-mi folosesc orice portiune a corpului ca sa omor pe celalalt. Si oamenii pe care ii antrenam erau la fel ca mine. Intr-o zi am fost mai arogant decit de obicei si era sa platesc cu pedeapsa ultima. Am fost luat prin surprindere si am fost lovit de un glont. Am plutit deasupra trupului darn u simteam nici o durere. Nu mi-a venit sa cred ca inca mai puteam vedea, auzii si chiar mirosi. Am incercat sa-mi iau pulsul dar spre surprinderea mea degetele mi-au intrat prin git. Eram grav ranit. Un caporal la care toti ii ziceam Skip, a venit linga mine si m-am simtit usurat. A inceput sa ma strige pe nume si sa ma intrebe daca il auzeam. Ma uitam direct in ochii lui si ii raspundeam la intrebari dar el nu ma auzea. Am observa ca se apleca foarte aproape de corpul meu, dar eu il priveam in ochi. Abia atunci am observat, spre mirarea mea, ca trupul era ingropat in pamint. Numai pieptul, umerii, gitul si capul erau deasupra.

Am gindit ca asta era foarte ciudat, dar a devenit si mai ciudat cind am simtit ca am fost tras in jos in transee. Era plin de singe, mate si parti din trup. Avea consistenta unei mincari de vita. Si ce era mai rau este ca am vazut barbati asiatici, femei si copii stind pe ambele margini ale transeei. Aratau cu degetul la mine si tipau. Incercau sa ma inhate in timp ce eu ma luptam in mijlocul acestui miros revoltator sa ma indrept spre un punct de lumina. Acesti oameni de ling transee nu aveau membre, le lipseau o parte din fata sau trup. Desi vorbeau vietnameza mi-am dat seama ca eu eram responsabil de conditiia in care se aflau si de faptul ca murisera. Era atit de inspaimintator ca am incercat sa ma concentrez numai catre lumina. Simteam ca daca voi ajunge la lumina voi fi in siguranta. Nici unul din acesti oameni nu m-au atins in vreun fel dar am fugit cit am putut de ei.

Una din memoriile care m-a bintuit mult dupa aceea a fost acea unei fetite de sase anisori careia eu ii spuneam Purcica (fiindca mereu era pe linga noi si cersea de mincare sau bomboane si era murdara rau). Intr-o zi a venit la camp-ul nostrum si a incercat sa scoata ceva din traista ce o avea peste umar. Mi s-a parut ca are de gind sa faca ceva ce stia ca nu are voie sa faca. Am ridicat pistolul spre ea (eram cam la 15 metri de ea) si m-am gindit in sinea mea, ‘Daca scoate ceva din traista s-a dus cu ea’. Am vazut ca a scos ceva din sacosa care semana cu o grenada. Am gindit ‘A venit cu grenada ca s-mi arunce baietii in aer!’ Si i-am tras un glont direct in cap. Mai tirziu fratele ei ne-a spus ca fetita cauta un American care sa-i ascunda un catelus de care se atasase si voia sa-l salveze de la a deveni masa de seara a familiei. Multi dintre soldati m-au criticat caci am reactionat prea repede, crezind ca capul catelusului fusese o grenada. Am dat din umeri in felul meu sarcastic zicind ‘a fost o victima de razboi’. Una din persoanele de pe marginea transeei fusese aceasta fetita vietnameza. Tipa la mine cu ce mai ramasese din fata ei zdrobita. Am fost ingrozit si plin de vina.

Dupa ce am traversat ce mi s-a parut a fi kilometri intregi de transee, am auzit vocea unui fost prieten din liceu care decedase care ma indemna sa ma zbat si-mi spunea ca voi reusi. Stiam ca-mi dadea curaj. Curajul de care aveam nevoie ca sa ajung la acea lumina. Prietenul meu Ed, murise intr-un accident de vinatoare cu vreun an jumate inainte. Si iata-l ajutindu-ma sa scap din transee si imbratisindu-ma. Am simtit o usurare extraordinara, iubire si intelegere. Lacrimile curgeau suroaie pe obrajii amindorura. ‘hei, batrine’ mi-a zis ei, ‘stiu prin ce-ai trecut’. Dar ti-a trebuit asa ceva, prea ai devenit nepasator si stiu ca nu asta e firea ta’. Nu arata ca Keith, prietenul meu cu care jucam fotbal si ne tineam unul dupa altul in liceu. M-am uitat in jurul meu si am fost uimit de frumusetea locului unde ne gaseam amindoi. Parea o dumbrava prin care trecea un riu cu o apa stralucitoare. Culorile erau cu mult mai vi decit pe pamint. Am observat pentru prima data ca Ed parea sa lumineze din interior, si m-am uitat la propriile mele brate si am vazut ca si ele lumineaza putin. El mi-a zis, ‘nu faci bine, n-ar trebui sa ucizi. Misiunea ta este sa-I ajuti pe ceilalti si sa-i aperi. Vei invata mai multe despre telul tau in decursul vietii, dar acum trebuie sa te intorci. Aici este cu adevarat casa ta si te vei intoarce, dar acum trebuie sa te intorci si sa-ti gasesti cu adevarat menirea’. Cum a zis acestea am auzit un sunet , ca dopul de la o sticla, si imediat m-am trezit intr-un pat de spital si eram in dureri mari.

Mai tirziu, Skip the Caporalul, s-a oprit sa ma vada. I-am multumit ca mi-a salvat viata. S-a mirat ca stiam ca el era cel ce ma salvase si in plus i-am spus ca m-a strigat pe nume, mi-a luat pulsul si a stat linga mine pina a venit ajutor. Dar am dat din umeri si am tinut secret cele prin ce-am trecut. Citeva saptamini mai tirziu am fost trimis acasa si am mers la cursuri ca sa devin profesor. In urma experientei avute in Vietnam, am simtit un imbold sa apar femeile si copii. Acum lucrez si ca voluntar in construirea de case pentru femei abuzate sau refugiate si copii lor. Am mai avut ceva experiente paranormale dar sa le lasam pe mai tirziu. Sper ca aceasta traire LMV sa va ajute in cercetarile ce le faceti.